Spre-aceeaşi Năzuinţă

Şi dacă ani… şi vremuri trec
Peste durerea-mi arzătoare,
Cu Tine Doamne, să petrec
Oricât ar fi de grea şi mare!

Sub scutul Tău, tare şi sfânt
Sa îmi găsesc liniştea dulce,
Şi sufletu-mi de trudă-nfrânt
Să-l plec umilitor sub cruce.

Să pot pricepe că spre mine
Te-ai aplecat să mă mângâi,
Deşi durerea, strâns mă ţine
Zdrobindu-mi fragilul călcâi.

Mi-ai dat sfânta făgăduinţă
Mult sperată, în aşteptarea
Ce s-o-mplini, prin biruinţă
Şi-mi va aduce vindecarea.

Şi dac-acum, e să mai sufăr,
Si-ncă să port, jugul durerii,
Ca floarea albă cea de nufăr
Să mă închid în pragul serii!

Şi-apoi în zori de dimineaţă
Să-mi ridic faţa, către soare,
Ca razele-i prin nori şi ceaţă
Să-mi poată aduce-nviorare.

Căci Doamne, nu vei urgisi,
Pe niciun suflet ce trist vine,
Cu ochii-n lacrimi de-a simţi
Făgăduinţele, dulci şi divine.

Şi nu m-oi depărta de Tine,
Oricând voi fi supus durerii,
Căci peste lacrimi şi suspine
Reverşi balsamul mângâierii!

Şi când va fi, ziua cea mare
Cu ceasul ei, măreţ şi sfânt,
Prin mult râvnita, vindecare
Să sar în sus, vesel să cant!

Şi dacă pân-atunci vor trece
Încă zile şi clipe, în suferinţă,
Doamne Bun, le voi petrece,
Gândind la-aceeaşi năzuinţă!

Flavius Laurian Duverna
15 Mai, 2009.

< Anterior		Următor >