Noapte la Moşteni...

Rotundă şi plină de lumină,

ca o regină,

luna încearcă peste pomii din grădină

să fie stăpână.

Copila se ridică repede pe vârfurile picioarelor,

vrea să vadă cum pornesc spre pământ razele...

O iau în braţe,

cu mâna dreaptă dau frunzele la o parte,

în faţa noastră apare luna,

mai frumoasă ca niciodată...

Luna şi fetiţa se privesc  fermecate...

Este târziu,

în noatea răcoroasă stăm şi privim astrul nopţii

plimbându-se pe bolta înstelată...

Privită de departe,luna pare a fi o minge fermecată...

Copila adoarme în braţe...

Începe să se lumineze de dimineaţă,

luna a ajuns acum la fereastră,

priveşte chipul fetiţei şi tace...

Mă gândesc dacă trebuie să o trezesc,

sau să o las în pace.

O privesc în timp ce razele îi alunecă pe faţă,

Zâmbeşte, poate visează că se joacă...

O las în pace...

Obosită,luna pleacă şi ea acasă,

vrea să se odihnească,

deşi nu prea a fost lungă noaptea...

Mai târziu,

când soarele s-a ridicat pe bolta albastră,

fetiţa s-a aşezat cuminte la masă.

Trebuie să-i spun ce s-a întâmplat spre dimineaţă:

„A venit luna la tine,la fereastră,

te-a privit,te-a mângâiat pe faţă,

a zâmbit fericită şi a plecat mai departe...”

Un surâs îi luminează faţa,

mă întreabă emoţionată:

„Şi era tot aşa de frumoasă?..!”

Îţi mulţumim ,Tată,

pentru atâta frumuseţe curată!

Gabriel Neagu

Distribuiti acest continut