MAME, CONDUCEŢI CU SCEPTRUL IUBIRII!

Cu ani în urmă ziarul englez, „Cristian Wsaskly” raporta următoarele:
Mama unei grupe voioase de copii aşezase masa cu multă grijă pentru primirea unor oaspeţi de elită, când, deodată, copila ei a răsturnat peste faţa de masă sclipitor de albă, castronul cu sos gras.
„Ce puteam să fac?” părea prea mult pentru nervii mei obosiţi. Eram gata să alung de la masă pe acest stângaci copil al meu, când un îndemn bun mă reţinu. Am văzut expresia de pe faţa micuţei - adânc mâhnită, înspăimântată, o privire vrednică de milă, cum nu mai văzusem vreodată.
Instantaneu mi-a venit în minte un tablou petrecut mai demult, care persista în faţa ochilor mei. Figura copilei mele dă pe faţă sentimente pe care eu însumi le-am trăit cu 20 de ani în urmă. În mintea mea, m-am revăzut, o fetiţă mică, neastâmpărată, de vreo 8 ani, în fericita casă părintească. Era într-o după-amiază vijelioasă. Tocmai apăruseră lămpile cu petrol şi tatăl meu cumpărase un exemplar mare.
În faţa ferestrei de la bucătărie se îngrămădise multă zăpadă, aşa încât lampa trebuia să ardă, deşi încă nu era noapte. Mama zăcea bolnavă la etaj. Ca să nu fie deranjată de gălăgia noastră, noi, copii, stăteam la bucătărie.
Îmi dădeam mare importanţă la pregătirea mesei de seară, sau cel puţin aşa îmi închipuiam. În râvna mea de a face treabă, am luat lampa de gaz pentru a aduce ceva din pivniţă. Voiam s-o pun pe pervaz dar, vai! Lampa nu avea destul loc şi căzu jos pe ciment. Nu voi uita niciodată şocul prin care am trecut. Am rămas paralizată. Îmi era teamă să ies din beci, dar şi să rămân acolo. Şi spre mai mare spaimă, am auzit vocea tatălui meu din bucătărie. Mereu şi mereu ne-a avertizat să fim atenţi cu lampa şi acum, iat-o jos, în mii de cioburi.
Vocea lui mi-a dat îndemnul de a veni sus, ca să întâmpin cearta sau bătaia, sau amândouă. Îmi dădeam seama că merit aceasta şi nici nu aşteptam altceva. Aşa, am urcat scara întunecoasă. La intrarea în bucătărie, am dat de tatăl meu, care avea o faţă atât de întunecată încât m-am temut.
Nu era nevoie să spun ce s-a petrecut.
El auzise când s-a spart lampa şi de altfel putea să citească şi el de pe faţa mea aceasta. Fraţii şi surorile mele aşteptau ca vrăjiţi să vadă ce avea să urmeze. Şi ei stăteau înspăimântaţi pentru că această lampă fusese obiectul multor avertizări. Eu însămi eram aşa de speriată încât nu am putut spune nici măcar un cuvânt, când m-am uitat din nou la faţa tatălui meu, am văzut dintr-o dată toată mânia dispărută din ochii lui.
Cred că el a descoperit în ochii mei, ceea ce eu am descoperit astăzi în privirile copilei mele. În clipa următoare m-a luat în braţele lui puternice şi m-a strâns tare la piept. Apoi mi-a vorbit cu atâta dragoste, atât de prietenos: „Nu-ţi face griji, draga mea copilă, ştiu că s-a întâmplat un necaz. Data viitoare să iei lampa cea mică, când te duci în pivniţă.”
Ce revelaţie de sentimente am trăit în acea clipă! Eram, atât de copleşită de sentimente de dragoste şi de recunoştinţă, că am început să plâng, ca şi când ar fi vrut să mi se frângă inima. Nici o pedeapsă nu m-ar fi lovit măcar pe jumătate şi nimic nu ar putea alunga această întâmplare din amintirea mea.
Câtă iubire simt astăzi pentru tatăl meu, da, astăzi când fetiţa mea a răsturnat sosul şi mi-a readus totul atât de viu în amintire! Mă întreb, dacă mă va iubi şi ea, douăzeci de ani mai târziu, tot aşa de mult, pentru că prin exemplul tatălui meu, am primit puterea să strâng la piept pe micuţa mea fetiţă şi să-i spun, că ştiu, că nu a făcut-o intenţionat.
Îi va ajuta oare şi fetiţei mele, când va fi şi ea mamă, aşa cum mi-a ajutat şi mie astăzi?
Mame, conduceţi cu sceptrul iubirii. Este cel mai scurt drum spre inimă! Iubirea iartă totul; iubirea acoperă totul, iubirea crede totul, iubirea nădăjduieşte totul! Iubirea în veci se va revărsa din belşug peste fii şi fiicele voastre.
Amin!

< Anterior		Următor >