E noapte. La o masă, plecat peste hârtie,
cu-abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie.
Dar lânga el, vicleană, din luciul filei roze,
zâmbeşte o sopârla din cartea lui cu poze.
Acum copilu-şi pune creionul între dinţi.
"...Şopârlele-s frumoase... şi-s repezi... şi-s cuminţi."
Uşor el dă o foaie. Şi alta...Şi-nca una.
Apare papagalul... păunul şi păuna..
şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
şi un...Dar stai... afară... cine-a scâncit la uşă?
Băiatul stă şi-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag şi strigă: "E cineva?" Tăcere.
Ba nu. E-un glas subţire. Auzi? - Mi-e frig... îngheţ...
Copilule, deschide pentr-un sărman drumeţ!
- Dar cine eşti? Mi-e frică. - Sunt mic... - Să-ntreb pe tata!
- Nu-l întreba! Deschide că plouă cu găleata!
- Dar cine eşti? - Un vierme... - O, viermii nu prea-mi plac.
- Dar eu sunt mic...o scamă... Şi, când mă fac covrig,
abia mă vezi. Hai trage zăvorul că mi-e frig!
Şi i-a deschis băiatul: - Noroc şi seara bună!
- Noroc... Dar unde-i ploaia? - A stat... Nu vezi că-i lună?
Hi-hi!... A fost o glumă ca să mă laşi pe prag...
Dar stai, nu-nchide uşa, că după mine trag
un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod...
- Sunt eu! Dar cartea unde-i! Ia dămi-o să ţi-o rod!
Apoi o să dăm fuga prin mese şi prin blide
să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide,
că trag şi eu cu coada o bufniţă flămândă!
- O bufnita? Mi-e frică! - Dar bufniţa e blândă...
- Sunt bufniţa! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umblii noaptea şi ziua să te-ascunzi!
Să fii ascuns de mama, de tata... Stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin...
- Eu! Mă cunoşti. Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti...
- Eu ştiu că vulpea strică... - Ce? - Viile?... - Poveşti!
Dacă asculţi de mine am să te-nvaţ să furi!
- Dar e pacat... - N-ai teamă! Nu spune în Scripturi
că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute?...
Şi-acum... deschide-n lături, că vine... vine iute...
o zână fără seamăn! Zâmbind să-i ieşi în cale
slăvitei caracatiţi!... încolăcimii sale!
- Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară!... Prea târziu...
Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu
dau uşa de perete. Şi umede ventuze
se prind în rotocoale pe umeri, peste buze...
Ce rece-nbraţişare! Cum i se frânge trupul!...
- Aşa! Sunt desnădejdea! Acum apare lupul!
Vai! în chenarul uşii doi ochi de foc se-arată...
E lupul ce rânjeşte... şi vine... vine... "Tata!"
Ca trăznetul loveşte o flacără pe lup.
Iar umedele braţe de pe copil se rup.
- Tu dormi? îi spune tata. Şi lecţia n-ai scris!
Ce bine-i lângă tata! Ce bine c-a fost... vis...

"Minciuna nu-i o crimă", se spune câteodată.
"E-un vierme mic, ce trece. Şi floarea-i tot curată..."
Nu, floarea nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua.
Întâi e o verigă, apoi un lanţ: robia.
Visarea trage lenea, şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când deznădejdea, trecând în grabă pragul,
te face să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună... Prima.
Minciuna e o crimă! E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme, tu strigă-n grabă: "Tata!"
Prin sângele salvării loveşte-l pe duşman!
Alungă primul oaspet, căci ultimu-i Satan!
(Un vierme mic , de Costache Ioanid)

< Anterior		Următor >