Să nu uiţi niciodată...

 

Imensitatea apei de dincolo de baraj

şi farmecul peisajului montan

încântă privirile copilului ce va împlini în curând

unsprezece ani...

Exuberează,cântă,trăieşte fericirea,

simte că întreaga lume îi aparţine,

el şi frumuseţile naturii devin una...

Din nefericire ,într-o singură clipă,

ca într-o istorie tristă,

admirabila filă de prezent se rupe...

Un singur pas greşit,

o singură treaptă sărită

şi copilul alunecă fulgerător pe scara îngustă...

Printr-un miracol,

o mână nevăzută atenuează căderea

până la limita dintre tragedie şi durere...

După puţin timp,

o ambulanţă aleargă spintecând aerul

în drumul grăbit spre capitală...

Teamă,lacrimi,internare,

tomografie şi câteva cuvinte de încurajare:

„Sunt şanse reale de salvare...”,

dar copilul are o credinţă mult mai mare:

„Mamă,sunt bine

şi stiu că Domnul îmi va purta de grijă!”...

Pentru prima dată în viaţă

priveşte uimit o sală de operaţie...

Este conştient,se simte relativ bine

şi răspunde cu plăcere întrebărilor medicului de anestezie:

„Acum îţi este puţin frică?”

„Nu, pentru că m-am rugat înainte.

Domnul îmi poartă totdeauna de grijă...”

Medicul zâmbeşte,

este conştient de riscul acestei intervenţii,

dar îi place ,băiatul se poartă bărbăteşte.

„Dacă tu crezi că Domnul este cu tine,

eu sper aşa să fie,

oricum faptul că stăm acum de vorbă este o minune...”

După câteva ore, în salonul de reanimare

copilul este supravegheat să nu adoarmă,

funcţiile sale vitale sunt acum la valori normale.

Personalul medical a trebuit să înţeleagă:

micul pacient este un creştin plin de speranţă

şi fără pic de teamă...

Primele cuvinte, aşteptate cu nerăbdare,

cad asemenea unei ploi de primăvară:

„Vezi mami? M-am întors de la sală­!

Ţi-am spus că vom fi împreună iarăşi...”

Mama îl priveşte şi nu îi vine să creadă,

nu ştia că are un fiu cu o credinţă fermecătoare...

Este mândră de el ,chiar dacă inima o doare...

Îi ţine mâna dreaptă în mâinile sale împreunate

şi mulţumeşte Tatălui ceresc pentru intervenţia Lui minunată.

Uneori ,scenarii cutremurătoare o îngheaţă,

dar fiul deschide ochii şi exclamă plin de speranţă:

„Mami,în câteva zile vom merge acasă!”

Mama ascultă emoţionată,

lacrimile îi curg în voie pe faţă:

„Da, puiul meu iubit,

în curând sper că vom merge acasă...

Domnul a fost aşa de bun cu noi şi de această dată,

sper să nu uiţi ziua aceasta niciodată,

simt că Domnul mi te-a dăruit încă o dată...”

Copilul deschide ochii şi priveşte departe,

cu siguranţă gândurile lui plecaseră acasă...

Peste câţiva ani ,din toată această întâmplare dureroasă

va rămâne doar o amintire preţioasă,

dar nu cred că dragostea lui Dumnezeu

va putea fi vreodată uitată...

Dedicaţie: unui băieţel credincios!

 

 

< Anterior		Următor >